Istoria Albaniei

"POPORUL ALBANEZ si-a croit drumul drumul in istorie cu sabia in mana," proclama preambulul constitutiei staliniste a Albaniei din 1976. Aceste cuvinte au fost scrise de figura cea mai proeminenta din istoria moderna a Albaniei, despotul Orwellian de dupa razboi, Enver Hoxha. Faptul ca Hoxha s-a preamarit in Legea Suprema a Albaniei este un indiciu asupra modului in care el - la fel ca mentorul sau, dictatorul sovietic Josef Stalin - exploata memoria populara colectiva pentru a intari puterea sistemului comunist, pe care l-a manipulat timp de peste patru decade. Doar moartea lui Hoxha, caderea in timp a sistemului comunist in Europa de Est la sfarsitul anilor 1980 si colapsul economiei nationale au putut rupe blestemul lui si sa indrepte Albania spre o schimbare.

Albanezii sunt probabil un fruct al Ilirianilor, un popor balcanic din antichitate care s-au amestecat si s-au razboit cu grecii, tracii si macedonienii inainte de a sucomba sub conducerea conducerii romane, pe timpul lui Christos. Puterile estice si vestice, seculare si religioase, s-au batut timp de secole, dupa caderea Romei, pentru a controla pamanturile ce constitue Balcanii. Ilirienii au disparut gradual ca popor distinct din balcani, fiind inlocuit de bulgari, sarbi, croati si albanezi. Un teritoriu muntos greu accesibil si o societate tribala traditionala le-au permis albanezilor sa supravietuiasca pana in timpurile moderne cu propria lor identitate si limba lor indo-europeana intacta.

In secolul IV, triburile barbare au inceput sa navaleasca spre imperiul roman iar bogatiile pamanturilor populate de ilirieni au apus. Gotii germanici si hunii asiatici au ajuns primii, invadand zona la mijlocul secolului IV; avarii au atacat in 570 D.C.; iar sarbii si croatii, popoare slave, au napadit regiunile populate de ilirieni la inceputul secolului VII. Cincizeci de ani mai tarziu, bulgarii au cucerit Peninsula Balcanica si si-au intans dominatia pana la zonele de campie care sunt acum situate in centrul Albaniei. Multi ilirieni au migrat din zonele de coasta spre munti, schimband o existenta sedentara taraneasca pe viata itineranta a crescatorilor de animale. Altii dintre ei s-au casatorit cu cuceritorii si in final au fost asimilati. In general, invadatorii au distrus sau slabit centrele culturale romane si bizantine in regiunile ce vor deveni mai tarziu Albania.

Apoi in timpul perioadei medievale tarzii, invadatorii au ravasit regiunile balcanice locuite de ilirieni. Flotele normande, venetiene si bizantine au atacat pe mare. Bulgarii, sarbii, si fortele bizantine au venit pe uscat si au tinut regiunea sub stapanire ani intregi. Conflictele intre clanurile rivale si intruziunile au provocat suferinte ce au condus la un exod din regiune spre sud, in Grecia, inclusiv Thesalia, Peloponez si Insula Egee. Invadatorii au asimilat mare parte din populatia iliriana, dar ilirienii ce au trait in interiorul regiunii ce formeaza Albania de astazi si parti din Iugoslavia si Grecia nu au fost niciodata absorbiti complet si nici macar controlati.

Prima mentiune istorica a Albaniei si ca atare a albanezilor apare intr-o nota despre rezistenta opusa de un imparat bizantin, Alexius I Comnenus, ofensivei normanzilor sustinute de Vatican din sudul Italiei inspre pamanturile populate de albanezi, in 1081.

Sarbii au ocupat parti din nordul si estul Albaniei, spre sfarsitul secolului XII. In 1204, dupa ce cruciadele vestice au slabit Constantinopolul, Venetia a castigat controlul asupra Albaniei si regiunii Epirus din nordul Greciei si a luat in stapanire Durrės. Un print dintr-o familie regala bizantina inlaturata de la tron , Michael Comnenus, s-a aliat cu sefii albanezi si a alungat venetienii de pe pemanturile ce formeaza acum sudul Albaniei si nordul Greciei, si in 1204 a intemeiat un principat independent , Despotatul din Epirus, cu Janina (astazi Ioannina in nord-vestul Greciei) capitala. In 1272 regele Neapolelui, Charles I de Anjou, a ocupat Durrės si a format Regatul Albaniei ce va dainui un secol. Disensiunile intre fortele interne au slabit si mai tare imperiul bizantin in secolul XIV, permitand celui mai puternic conducator medieval al sarbilor, Stefan Dusan, sa formeze un imperiu ce a trait putin si care includea toata Albania, exceptand Durrės.

In secolele XIV si XV turcii otomani s-au intins in Vestul balcanilor. Dupa o rezintenta fara sanse condusa de cel mai mare erou albanez, Skanderbeg, albanezii au sucombat in fata fortelor sultanului turc. In timpul celor 5 secole de conducere otomana aproape 2 treimi din populatia albaneza, inclusiv puternicii latifundiari feudali, s-au convertit la islam. Timp de generatii pragmantismul religios a fost o caracteristica distinctiva a albanezilor. Chiar si dupa acceptarea islamului multi oameni au continuat sa practice crestinismul, in particular. Chiar si in 1912, intr-un numar mare de sate din regiune Elbasan, majoritatea barbatilor aveau doua nume ,unul public, musulman si unul crestin, pentru uz privat.

Cea mai eficienta metoda folosita de otomani in eforturile lor misionare, in mod special in partile centrale si de sud a tarii, a fost intemeierea unei clase musulmane de inobilati, de pase si bei care erau inzestrati atat cu mari proprietati cat si cu puteri administrative si politice extinse. Prin influenta lor politica si economica acesti nobili controlau taranii, un mare numar din acestia fiind convertiti la islam fie prin coercitie sau prin promisiuni de diverse beneficii. La sfarsitul secolului XVII, razboaiele duse de puterile europene, cu scopul de a alunga otomanii afara din Europa, erau considerate sfinte, cruciade ale libertatii raialelor balcanice. La intoarcere, dupa infrangerea fortelor Europei in 1690, otomanii si fortele musulmane albaneze au expus populatia unor represalii de masa si, esential, primei epurari etnice la scara mare, inclusiv in Kosovo si Metohija unde au fost distruse aproape 1 400 de manastiri crestine, biserici si alte monumente raspandite in regiune. (Manastirea Patriarhala de langa Pe, Kosovo servea ca asezamant al administratiei pentru biserica ortodoxa sarba din secolul XIII pana in secolul XVIII.)

Pe masura ce secolele treceau, conducatorii otomani au pierdut controlul si capacitatea de a controla loialitatea paselor locale,ce guvernau districtele de la marginea imperiului. Curand presiunea creata de miscarile nationaliste renascute in amestecul de popoare al imperiului ameninta sa scuture imperiul insusi.. Conducatorii otomani ai secolului XIX s-au zbatut in van pentru a reinstaura autoritatea centrala, introducand reforme menite sa hartuiasca pasele necredincioase si sa controleze raspandirea ideilor nationaliste.

Nationalismul albanez a izbugnit pentru prima data spre sfarsitul secolului XIX cand se parea ca Serbia, Muntenegru, Bulgaria si Grecia doreau sa smulga imperiului otoman tinuturile populate de albanezi. In iunie 1878 conducatorii albanezi au organizat liga Prizren, care milita pentru autonomie in cadrul imperiului, introducand conceptul "Albania Mare" (cu toate ca forma o majoritate in doar doua din teritoriile reclamate - vilaietele Scutari si Yanina.) Intreaga miscare era dominata de un grup de bei conservatori musulmani si conducatori tribali. Discriminarea impotriva altor grupuri etnice au mers pe linie religioasa, care deseori, in Balcani, continua intr-o etnicitate generata religios. Pe cale de consecinta a devenit model pentru toate conflictele interetnice similare din regiune, creand astfel un precedent periculos. Dupa decenii de framantari si infrangerea Imperiului Otoman in primul razboi balcanic in 1912-13, conducatorii albanezi au declarat Albania stat independent, iar marile puteri europene au recunoscut independenta Albaniei dupa cel de-al doilea razboi balcanic din 1913. Impartirea albaniei din 1912, cand Kosovo si alte teritorii locuite de albanezi nu au putut fi obtinute, au lasat tara cu un adanc resentiment si ostilitate fata de vecini.

Odata cu colapsul complet al imperiilor otoman si austro-ungar dupa primul razboi mondial, albanezii au cautat sprijin in Italia impotriva invadatorilor. Dupa 1925, oricum, Mussolini a cautat sa domine Albania. In 1928 Albania a devenit regat sub Zog I, seful clanului musulman conservator si fost prim ministru, dar Zog a esuat in oprirea ascendentului Italiei in treburile interne ale Albaniei. In 1939 trupele lui Mussolini au ocupat Albania, l-au alungat pe Zog, si au anexat tara. Comunistii albanezi si nationalistii s-au luptat intre ei cat si impotriva fortelor cotropitoare italiene si germane in cel de-al doilea razboi mondial, iar cu ajutorul Yugoslaviei si sprijinul Aliatilor comunistii au triumfat.

Dupa razboi, comunistii forte Enver Hoxha si Mehmet Shehu si-au eliminat rivalii din interiorul partidului comunist si au lichidat opozitia anticomunista. Urmare a epurarii lui Sejfulla Maleshova, leaderul fractiunii moderate a partidului, in septembrie 1946 relatiile Albaniei cu vestul s-au deteriorat, atat Statele Unite cat si Marea Britanie si-au retras reprezentantele straine din Tirana. Cererea Albaniei de a fi primita in Natiunile Unite a fost de asemenea respinsa (Albania s-a alaturat Natiunilor Unite in decembrie 1955).

Hoxha a facut pace cu Josip Broz Tito, presedintele Yugoslaviei, si in iulie 1946 a semnat Tratatul de Prietenie, Cooperare si Ajutor Mutual cu Yugoslavia. Influenta Yugoslava asupra partidului si guvernului albanez au crescut considerabil intre 1945 si 1948. Yugoslavia a ajuns sa domine viata politica, economica, militara si culturala din Albania, iar planurile erau chiar de a uni cele doua tari. Granita dintre Yugoslavia si Albania a fost deschisa dupa 1971.

Cand China s-a deschis spre vest in 1970, conducatorii albanezi au intors spatele Beijing-ului si au implementat o politica de autarhie politica, sau auto-suficienta, care a adus ruina economica a natiunii. La sfarsitul lui 1970, Albania s-a angajat intr-o politica rigida de auto-sustinere. Avand rupte legaturile cu cele doua tari comuniste conducatoare, Albania aspira la o independenta economica totala si s-a declarat singura tara Marxist-Leninista adevarata din intreaga lume. Guvernului i-a fost realmente interzis sa caute ajutor strain si credite sau sa incurajeze investitiile straine in tara. Hoxha a aderat in mod rigid la Marxism-Leninism, privind lumea ca impartita intre cele doua sisteme opuse - socialism si capitalism. Dar el a mai condus Albania si intr-o lupta pe doua fronturi, atat impotriva "imperialismului" Statelor Unite cat si a "social-imperialismului" sovietic. Spre exemplu, Albania a refuzat sa participe la convorbirile CSCE sau sa semneze acordul de la Helsinki in 1975 pentru ca Statele Unite si Uniunea Sovietica au initiat procesul de negocieri.

Spre mijlocul anilor 1980, Ramiz Alia, care i-a succedat lui Hoxha in 1982, a recunoscut ca pentru a ameliora serioasele probleme economice ale Albaniei, comertul cu vestul trebuia extins in mod semnificative. Republica federala Germania (Germania de Vest) a fost in varful listei de potentiali parteneri economici. In 1987 Albania a stabilit relatii diplomatice cu Germania de Vest, dupa ce mai intai au renuntat la cererile de reparatii de razboi.

Albania a initiat disuctii cu multe firme private din Vest pentru asistenta cu tehnologie avansata si achizitia de obiective industriale moderne. S-a solicitat asistenta tehnica pentru localizarea si explatarea depozitelor de titei de pe coastele sale. Dar problemele Albaniei in atingerea acestor tinte economice au fost considerabile. Principala problema a fost lipsa critica de valuta forte a Albaniei, un factor ce a determinat Albania sa se bazeze pe barter pentru a plati bunurile importate. O problema sai mai mare [ana in 1990 a fost prevederea din 1976 din constitutia Albaniei care interzicea guvernului sa accepte ajutor din strainatate.

Oricum, in ceea ce privea Uniunea Sovietica, Albania continua sa fie deosebit dee critica cu fostul sau aliat si denunta politica de perestroika a lui Gorbaciov. Aparent Albania era ingrijorata despre ceea ce vedea ca sprijin sovietic pentru Yugoslavia in rezolvarea problemei Kosovo. Oricum, Uniunea Sovietica continua sa faca apel la imbunatatirea relatiilor cu Albania.

Pragmantismul lui Ramiz Alia a fost de asemenea reflectat in politica Albaniei fata de China si Uniunea Sovietica. Ministrul Adjunct de Externe albanez a facut o vizita oficiala in China in martie 1989, iar vizita a fost intoarsa in August 1990. In 30 iulie, 1990, Albania si Uniunea Sovietica au semnat un protocol de normalizare a relatiilor. Societatea e prietenie Sovieto-Albaneza a fost reactivata, iar Alia s-a intalnit cu ministrul de externe sovietic, Eduard Shevardnadze, cand erau amandoi la natiunile Unite in Septembrie 1990. Statele Unite si uniunea Sovietica nu mai erau considerate a fi cei mai periculosi dusmani ai Albaniei. Vizita lui Alia la Natiunile Unite a fost prima participare oficiala din Vest la care a participat un sef de stat albanez.

Geopolitic, miscarile Albaniei au o lunga si indelung testata experienta in a se baza pe dusmanii istorici sau temporari ai statelor care aveau pretentii teritoriale. In secolul XIX si inceputyul secolului XX, un astfel de inamic balcanic a fost Austro-Ungaria, urmata, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale dee Italia. In timpul celui dee-al doilea razboi, mondial a fost curtata de Italia lui Musosolini si de cel de-al treilea Reich a lui Hitler. Dupa 1948, pretentiile albaneze au fost suportate de Uniunea Sovietica si China, in timp ce la sfarsitul razboiului rece, din 1990, s-au indreptat spre ajutor catre singura alianta militara ramasa - NATO.

Alegerile din martie 1991 au dat comunistilor o majoritate decisiva. Dar o greva generala si demonstatii de de strada au fortat cabinetul comunist sa demisioneze. In iunie 1991 Partidul Comunist al Muncii si-a schimbat denumirea in Partidul Socialist si a renuntat la ideologia sa trecuta.Partidul Democratic, de opozitie, a obtinut victoria in alegerile din 1992, de-a lungul intregii tari.. Experimentul albanez cu reformele democratice si economia libera de piata au mers spre dezastrul din martie 1997, cand un numar mare dintre cetatenii au investit in obscure scheme piramidala de imbogatire rapida. cand cinci dintre aceste scheme au cazut la inceputul anului, jefuind albanezii de economii cu o valoare estimata la 1.2 milioane USD, furia lor s-a intors impotriva guvernului, ce parea ca a sanctionat escrocheria nationala. Rascoala a izbugnit, infrastructura fragila a tarii a cedat, iar gansterii si rebelii au luat conducereea tarii, conducand la peste 1500 de morti. O forta multinationala de protectie a restaurat in final ordinea si au pregatit alegerile ce castigate de Presedintele Sali Berisha. In septembrie 1998 fostul Prim Ministru Berisha a provocat ciocniri violente cu trupele guvernamentale dupa moartea unuia dintre ajutoarele sale ceerand Primului Ministru Fatos Nano sa demisioneze.


Albania

Steagul Albanez Republika e Shqipėrisė

Geografie:
Albania este situata pe malul estic al Marii Adriatice, cu Montenegru si Serbia la nord, Macedonia la est, si Grecia la sud. Albania poate fi impartita in doua regiuni geografice: o regiune muntoasa inalta (nord, est, si sud) ce formeaza 70 la suta din intregul teritoriu, si o coasta de vest joasa ce constitue aproape totalitatea pamantului fertil, agricol al tarii si care este cea mai dens populata parte a Albaniei.

Suprafata: 11 100 mile patrate (28 750 km patrati).

Capitala si cel mai mare oras: Tirana, 300 000.

Povestiri din culisele intamplarilor - Kosovo

Exista 18 teatre de conflict in toata lumea - vezi unde

Sunt 46 de dispute teritoriale majore intre tari - vezi unde